Caută
  • Una cu Cealaltă

Îndrăgostirea Celeilalte de (un) Oarecare

În vremurile nu încă apuse ale lui „#staiacasă”, Una și Cealaltă sunt nevoite să ia o pauză de la călătoriile și mișcările lor mai mult sau mai puțin ordonate prin lume. Rămân, însă, legate printr-un fel de fir de gând sau poate chiar de suflet – depinde cum vă uitați la lucruri și ce fel de filosofie existențială vă cucerește. Ah, și desigur, ele rămân legate și printr-o sumedenie laborioasă de tehnologii care le îngăduie să țină vorba lungă. Ca acum.

- Una, ai timp să-ți spun o poveste?, se aude Cealaltă dintr-un colț de oraș.

- Stai să mă dau mai aproape de geam. Pe acolo intră un strop de soare în dimineața asta, iar dacă închid ochii pot să-mi imaginez că e ca și cum ne-am așezat undeva la o masă și bem în tihnă o cafea. Cu tot cu lapte de soia pentru tine, glumește Una așa cum nu o mai făcuse demult.

- Ești gata?

- Gata!

- A fost odată ca niciodată un lac. Nici prea mare, nici prea mic, nici prea tânăr, nici prea bătrân, nici prea rotund, nici prea unduitor pe mal, un lac tocmai potrivit cu apă limpede. Atât de limpede încât uneori părea că nici nu se mișcă. În apa lui se reflectau ca în cea mai curată oglindă razele soarelui mofturos de februarie, norii aceia morocănoși din noiembrie sau câte o stea mai hlizită care întârzia cu luna la palavre în nopțile de vară.

Una se lasă deja cuprinsă de poveste. Are ochii închiși și urechea deschisă, așa încât Celalată poate mai departe să țeasă firele născocirilor sale.

- Lacul se avea destul de bine cu viețuitoarele pe care le găzduia prin adâncimi și cu o sumedenie de copaci care îi înconjurau tihnit malurile. Era un lac... cum să îți spun...care trăia în armonie. Din când în când pe suprafața lui poposeau păsări. Cel mai probabil că își odihneau aripile după vreun zbor mai îndelungat sau că își potoleau setea. Lacului îi plăcea asta, îi amintea că nu e singur.

- Crezi că îi era uneori dor să fie înapoi în marea din care se făcuse lac?

- Cam așa ceva.

- Aha...

- Din când în când o oarecare pasăre venea și ea acolo. Era un pic diferită de restul, dar nu aș ști să îți spun prin ce anume. Nu aș ști, de pildă, să îți spun dacă avea penele mai fine, ochii mai blânzi sau gâtul mai arcuit. Știu, însă, că de fiecare dată când o zărea în înalturi, lacul își netezea orice fel de cută făcută de suprafața apei și căuta cele mai iscoditoare reflexii de lumină pentru ca pasărea să vină mai aproape.

- Și venea?

- Venea! De cele mai multe ori să se privească numai, să își admire zborul și să vadă cum îi șade cu el pe fundalul razelor de soare. Era un moment tare special pentru că era de parcă lacul și pasărea și înaltul cerului se contopeau, își pierdeau contururile și deveneau un singur acord dintr-o simfonie pe care arareori se întâmplă să ai ocazia să o asculți.

- Păi, și apoi?

- Apoi pasărea pleca în treburile ei, iar lacul căuta să facă același lucru, să își vadă în continuare de maluri, de copaci, de viețuitoarele din adâncuri. Se întâmpla odată la ceva timp ca pasărea să revină și să se apropie mai mult, să îndrăznească chiar să atingă cu aripa suprafața apei, iar lacul îi răspundea desenând uneori mai timid, alteori mai apăsat, unduiri, cercuri mai mari sau cercuri mai mici.

- Așa? Cam straniu lacul ăsta al tău, zice Una, semn că probabil tocmai ce luase o gură din cana de cafea, iar asta o mai trezise din visare.

- Da, da, fix așa se întâmpla!, continuă Cealaltă total neperturbată. Și vezi tu, mișcările astea ale apei nu rămâneau fără ecou. Ele erau purtate până în adâncuri, în partea mai deloc văzută a lacului. Acolo își făcuseră adăpost un banc de pești. Un pic mai neobinuiți ei așa din fire, sau poate nu...? Nu prea mai știu cum se comportă alți pești de prin alte lacuri. Cei despre care îți spuneam acum, însă, umblau mereu împreună ca un conglomerat unitar de branhii și înotătoare ce se mișca teribil de silențios. Aproape că se făceau una cu lacul.

- Ce pești! Și adică ei nu își făceau nicicum simțită prezența?

- De obicei, nu prea. Într-o după-amiază, însă, în vreme ce lacul se pornise într-un dialog cu pasărea vizitatoare așa cum ți-am destăinuit mai sus, la pești au început să ajungă tot felul de vibrații. Întâi mai scurte, apoi mai lungi, unele mai puternice, altele mai delicate.

- Erau ecourile pe care le făcea apa la suprafață?, întreabă Una care pare că se lasă din nou cucerită de firul poveștii.

- Bineînțeles! Purtați de vibrațiile astea s-au apropiat și ei de suprafață, acolo unde le puteau recepta cu mai multă ușurință. Au început să le preia și să se miște în funcție de ele, ceea ce a avut ca rezultat dez-conglomerarea lor.

- Dez-cum...?

- Adică, au început să înoate fiecare într-un ritm propriu și să o ia în mai multe direcții, stârnind la rândul lor mișcări din ce în ce mai energice în pântecele lacului. Din când în când, soarele răzbătea până la ei și se reflecta în pielea lor translucidă, așa încât părea că se aprind de lumină. În scurt timp, adâncul lacului se prefăcuse într-un cer înstelat, doar că răsturnat cu susul în jos!

- Ha! Păi, și mai erau și alte lighioane prin preajmă?

- Da, da, stai să vezi! Mai era pe fundul apei o țestoasă. Probabil că se născuse odată cu lacul și stătea acolo, camuflată printre alge și pietre. Rareori ieșea din carapace, asta pentru că, paradoxal pentru o țestoasă de apă, nu vedea prea bine și nu știa să se orienteze la prea mare distanță. În după-amiaza aceea, însă, vibrațiile dinăuntrul lacului au ajuns până la ea și au reușit să treacă dincolo de învelișul dur în care visa liniștită. Nedumerită și ușor deranjată, a scos încet piciorul stâng din spate, apoi pe dreptul, apoi și pe celelalte două din față. În cele din urmă și-a ițit capul să priceapă puțin ce se petrece.

- Și?

- Păi, și ca printr-o ceață a început să distingă dansul acela al peștilor care colorau cu lumina lor în fel și chip apa. A început apoi să preia și ea din ritmul mișcării și să devină curioasă de fenomenul care se stârnise în jurul ei.

- Așa?

- Da, așa! Deși nu foarte îndrăzneață, țestoasa era curioasă din fire, așa încât s-a încumetat de data asta să se miște din loc, ghidată de străfulgerările luminoase ale peștilor.

- Și s-a desprins de fundul apei?

Cealaltă face o pauză, oftează ușor și își continuă povestea.

- S-a desprins, da. Nu pentru foarte mult timp, însă. Străbătuse o oarecare distanță înspre suprafață când luminile au început să pălească, iar vibrațiile apei să scadă în frecvență și intensitate.

- Plecase pasărea, nu?, zice Una începînd să se prindă încet-încet de logica în care funcționa acest univers din poveste.

- Da, iar asta făcuse ca lacul să redevină domol cum îți ziceam la început, limpede. Soarele nu-i mai putea răzbate netezimea, nu mai putea aprinde peștii. Curând aceștia s-au stins de tot și au redevenit banc, așa cum se știau dintotdeauna. Adâncurile s-au cufundat și ele din nou în bezna de altădată.

- Și țestoasa?

- Țestoasa a rămas dintr-odată fără repere. Nu prea mai știa unde se află și cum să își găsească drumul înapoi. În plus, nu mai înotase demult, iar asta își spunea cuvântul. Aflată într-o asemenea încurcătură, s-a lăsat cuprinsă de teamă și a început să se miște mai degrabă dezordonat, la repezeală. În toată agitația ei a simțit la un moment dat că se se lovește de ceva ascuțit și dur. Întâi cu piciorul stâng din spate, apoi cu dreptul, apoi cu celelalte două din față.

- Au!

- Da, cam așa. Cu o ultimă fărâmă de perspicacitate și grație unui instinct moștenit din generații, s-a făcut din nou carapace. Cu totul și cu totul. Așa s-a putut lăsa să cadă și să regăsească în cele din urmă fundul apei, unde avea să rămână probabil ceva vreme înainte de a se încumeta din nou să asculte chemările apei.

- Și pasărea?

- Pasărea s-a dus în treburile ei de pasăre, cel mai probabil cu totul neștiutoare în legătură cu fremătările de prin adâncimi. Lacul a rămas și el în treaba lui de lac, care însemna acum și să se îngrijească de ființa asta, pe trei sferturi tare, iar pe un sfert cu totul și cu totul moale. Nebănuit sau poate chiar nesăbuit de moale.

Cealaltă tace, dar vocea ei probabil că a apucat deja să îi transmită Unei vibrații pe care ea le pune acum cap la cap și le descifrează cu iscusință.

- Auzi, zice Una aproape șoptit, tu te-ai îndrăgostit din nou de (vreun) Oarecare?

- ...

Deși nu se aude în continuare nimic, Una știe că în colțul ochiului drept Cealaltă se zbate cu o lacrimă. Probabil o fărâmă a lacului din poveste ce traversase misterios timpul și spațiul deopotrivă. Așa stau ele în liniște preț de câteva secunde care servesc drept și așa au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.




9 afișare

© 2019 Una cu Cealalta. Proudly created with Wix.com

  • Instagram Black Round